Toți trebuie să ne cinstim părinții. Este porunca Bibliei, înrădăcinată și în bunul simț. Cinstirea părinților noștri înseamnă a-L onora pe Dumnezeu, înseamnă a spune: “Doamne, Tu ai aranjat cele mai bune circumstanțe pentru viața mea”.
Voi scrie aici despre mama mea, nu atât despre dragostea și multiplele ei virtuți, cât despre atitudinea ei față de moarte și experiențele ei pe măsură ce a trecut din această viață.
Locuiam în Statele Unite, cu o familie fericită și o carieră bună. După moartea tatălui meu, ea locuia singură în România. Am experimentat un ușor sentiment de vinovăție, deoarece nu am putut fi cu ea în ultimii ei ani. Am vizitat-o în fiecare an și o chemam la telefon cam o dată pe săptămână, dar acel sentiment de tristețe și vinovăție persista. A făcut tot posibilul să mă facă să mă simt bine. În semn de iubire agape adevărată, îmi spunea că este fericită dacă știe că eu sunt fericit, iar restul nu conta.
Când a trecut de 80 de ani, sănătatea ei a început să se deterioreze. Am aranjat ca ea să aibă o femeie care să stea cu ea în timpul zilei, să o ajute și să aibă grijă de casă. Mai târziu, când am aflat că avea probleme în timpul nopții, am angajat o a doua doamnă să stea cu ea noaptea.
În ultimul an de viață, mi-a spus că nu se teme absolut deloc de moarte. Mi-a mai spus că am voie să-mi pară rău pentru moartea ei, că pot chiar să plâng o dată sau de două ori, dar nu am voie să fiu tulburat în duhul meu. Avea pace în suflet, moartea era naturală, își trăise viața și era gata să-L întâlnească pe Creatorul ei.
În ziua în care a murit (sau mai degrabă a intrat în comă) s-a trezit dimineața și a vorbit cu doamna care avea grijă de ea. Ea i-a spus doamnei:
“Știu că astăzi voi muri.”
“Doamne ferește”, a răspuns doamna. “Arăți bine, nu-ți face griji.”
“Motivul pentru care știu asta”, a explicat mama mea, “este că în această noapte am avut un vis neobișnuit, pe care nu l-am mai avut niciodată. Mi-am văzut părinții, care zâmbeau și au venit și m-au îmbrățișat. Am experimentat o pace și o fericire neobișnuită.”
În jurul prânzului, starea ei s-a înrăutățit, iar doamna îngrijitoare a chemat ambulanța. A venit și o vecină, prietenă a mamei mele. Mai târziu, această vecină mi-a spus că, atunci când mama mea a fost dusă pe targă la ambulanță, le-a cerut bărbaților să se oprească pentru un minut pentru a putea arunca o ultimă privire asupra casei în care a trăit timp de șaizeci de ani. Voia să-și ia rămas bun, poate să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru toată binecuvântările pe care le-a avut acolo. La spital și-a pierdut conștiința, a intrat în comă și nu și-a mai revenit niciodată. A murit la două zile după aceea.
Am zburat înapoi în România și am participat la înmormântarea ei. Era o zi frumoasă de septembrie, aproape aceeași zi a anului în care tatăl meu a fost îngropat.
Am trăit ultimul ei act de dragoste la două zile după înmormântarea ei. Am vizitat o verișoară, fiica fratelui ei. Verișoara mi-a spus: “Înainte să moară, mama ta mi-a spus care sunt mâncărurile tale preferate și m-a rugat să-i promit că le voi găti pentru tine după înmormântarea ei. Am făcut-o, te rog să te așezi la masă și să te bucuri de ele.”
Așa mor oamenii, bărbați sau femei, care s au împăcat cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, prin credință in ceea ce a făcut El pentru noi/ei la Calvar. O astfel de femeie a fost mama ta. Am cunoscut-o puțin dar emana avea încredere neclintită in lucrurile nădăjduite, pregătite de Domnul pentru cei ce îl iubesc și îl urmează că Domn și Mântuitor.
Fie bine uvantsts amintirea ei și a vieții ei pentru voi și toți cei care au cunoscut-o! Soli DEO GLORIA!